Izvoarele provenind de la Poliţie, Siguranţă, Jandarmerie, Serviciul Special de Informaţii şi alte autorităţi ale statului reprezintă a doua mare categorie de surse care pot fi folosite pentru reconstituirea istoriei Partidului Comunist. Siguranţa era, în general, bine informată despre ce se petrecea în mişcarea clandestină comunistă, însă nu ştia chiar totul. Calitatea informaţiilor depindea de poziţia ierarhică a informatorului în cadrul mişcării.

      Aceste documente compun discursul autorităţii despre un grup marginal, şi mai puţin realităţile din interiorul nucleului comunist. Amprentate cu toate clişeele şi stereotipiile vremii (bunăoară, în viziunea autorităţilor, orice comunist era în mod obligatoriu alogen, mai cu seamă evreu), necoroborate cu surse din partid, această categorie de documente poate fi folosită pentru investigarea imaginarului românesc interbelic mai mult decât pentru istoria partidului comunist.

      În optica Siguranţei, de pildă, gruparea comunistă apare coerentă şi puternică, aşa cum nu a fost nici în cele mai frumoase vise ale comuniştilor înşişi. După 23 august 1944, viziunea alarmistă din documentele Siguranţei a uşurat misiunea celor decişi oricum să falsifice un trecut prea puţin eroic.